Jurnal de neputinta, prolog

A fost odata ca niciodata un om. Un simplu om. Un om ce iubea viata si binele din ea. Rasfoia frumosul si se umplea de petale de frumos. Respira viata, transmitea viata, iubea oameni, tanjea dupa ei.

Zi de zi vedea lumina, soare, zambet si bucurie si niciun nor nu razbea pe cerul vietii sale. Nici macar unul. Cat de mic.

Odata a intalnit un om ce vedea aceeasi lumina, aceeasi bucurie si incalzea cu privirea lui tot ce intalnea in cale. Era viu, palpabil, exista…

Nu dura mult si omul ce vedea aceeasi lumina, orbi. Si orbi atat de tare incat valul ce-i cazu pe ochi era greu de purtat si nu putea fi dat la o parte. Tare mult se mai chinuia cu el. Nu mai vedea lumina si nori negrii ii inundau sufletul clipa de clipa.

Omul cel simplu ce vedea aceeasi lumina, zambet, bucurie, tare se mai intrista si isi ingenunchea sufletul zi de zi, clipa de clipa ca poate, poate, orbul isi va capata lumina. Si orbul se impotrivea pe zi ce trece, luminii, zambetului, bucuriei.

Omul cel simplu isi transforma lumina in ploaie si de atunci ploua intruna in sufletul lui.

Si, Doamne, ridica-i valul si da-i ochelarii Tai! Si mie, vindeca-mi ranile ca tare ma mai dor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s